Atunci cand lucram pe langa Băneasa - într-o cladire de otel si sticla care isi astepata suratele sa se ridice si s-o sufoce. Dar ele nu voiau - si astfel statea cladirea mea stinghera in mijlocul unui santier perpetuu, noroi, garduri provizorii de srama, câini câinoși și oase descarnate.
Să tot fie 5 ani. Atunci a inceput.
...
Mă uitam pe geam la peisajul dezolant, gri murdar si prin praful drumului de basculanta din fata office-ului de otel si sticla, vad trecand o domisoara in pantof cu toc, in fusta neagra, mult deasupra genunchiului, deasupra piciorului frumos si tineresc; cu o camasa alba descheiata la ultimii nasturi, si un sacou ca si fusta - office. Cu alura impecabila, cu par auriu, neted indreptat cu placa, cu buzele rujate, pielea alba - cred ca si fondul de ten se vedea...
Cu privirea inainte. Un pic in sus. Un pic fix.
Si o pală de vânt si praf se napusteste asupra ei. Dar ea merge inainte, impasibil - nimic din limbajul corporal nu trasmite ca ar observa.
Vantul aduce o punga de plastic, alba, razleață, zdreanță - si o lipeste de piciorul ei frumos. Ea merge inainte, impasibil; nici o privire, nici o ezitare macar. Si punga ii imbratiseaza piciorul; cu pofta il imbratiseaza! Si sunt sigur ca o simte, ca-i displace, poate chiar o dezgusta - dar nu schiteaza nici un gest...
Aha! Fără să se uite, scutură un pic din picior. Dar punga nu se lasa. Si merg amandoua mai departe, impasibil, nici un alt gest.
Atunci a inceput.
Atunci s-a rupt ceva in mine.
Atunci am inteles.
Cum mergem mai departe pe drumul care nu ne place.
Cum eul vorbeste incontinuu in timp ce sinele tace.
Mai intai am avut dispreț - atât de mândră încât nici nu catadicsește să dea jos punga de pe picior. Dar o durere i-a luat locul.
Strălucește frumoaso! Straluceste în praf! Si poate punga va înțelege, se va înmuia, te va cruța de îmbrațișarea pe care nu o dorești și lumina ta va străbate anii.
No comments:
Post a Comment